Unele femei încep terapia spunând cu o voce blândă, dar ușor stinsă: „Simt că m-am pierdut pe mine în relația asta”.
Ele nu știu exact când s-a întâmplat sau cum. Doar știu că, într-o zi, au realizat că nu-și mai (re)cunosc gândurile, dorințele, prioritățile. Au început să facă ce era de făcut, ce era „normal”, ce era acceptat social, ce era așteptat de ceilalți, ce-i făcea bine celuilalt – dar nu ce era în acord cu ele.

Unde dispărem în relațiile noastre?
Poate în gesturile mici de adaptare continuă. În acel banal „lasă, nu contează” sau în „poate altă dată” sau în „ei să fie bine și mulțimiți”. Poate doar în pauza aceea mică dintre două gânduri în care ne auzim ce simțim, dar alegem să nu exprimăm verbal.
Poate în vocea interioară care ne spune că e mai bine să nu fim o povară. Sau prea mult. Sau prea complicate. Sau prea pretențioase.

De ce se întâmplă această anulare?

În timp, ceea ce devenim în relațiile noastre de adult este adesea ecoul relațiilor de atașament timpurii. Dacă în copilărie am învățat că e mai sigur să tăcem, să ne adaptăm, să fim „bune” ca să nu fim respinse, abandonate sau criticate, atunci e posibil să ducem această strategie și în relațiile adulte.

Atunci când modelul nostru de atașament este anxios sau evitant, ajungem să ne pierdem autenticitatea pentru a păstra o relație. Relația devine oxigenul nostru și suntem gata să ne sacrificăm ființa pentru a nu fi lăsate singure.

Femeia care se pierde în relații nu e slabă. Este adesea o femeie care a fost extrem de puternică – pentru că a trebuit. A devenit expertă în a simți nevoile celuilalt, în a evita conflictul, în a nu fi o povară, a amâna pentru ea, a-i pune pe ceilalți în plan prioritar față de ea însăși.

Din loialitate față de persoanele importante din viața lor și din frica de respingere, femeile renunță la granițele lor. Ele aleg armura invizibilă a acceptării și ajung să spună „da” când voiau să spună „nu”, ori să rămână când de fapt își doreau să plece. Își pierd libertatea emoțională, compasiunea de sine, blândețea față de ele însele.

Și deseori, de fapt limitele lor interioare care se referă la cât de bine sau nu își reglează relația cu ele însele lipsesc aproape în totalitate. De foarte multe ori nici nu știu cât de important este să aibă o relație cu ele însele înainte de orice altceva.

Iar ca efect, femeile devin fie invizibile, fie reactive, în loc să fie centrate și conectate cu ele însele. Furia lor devine semnul tăcut al unei identități ignorate.

Cum arată drumul înapoi către sine? Terapia ca spațiu de reconectare, vindecare și poziționare.

Femeile care vin în terapie nu vin pentru că sunt „defecte”. Vin pentru că au fost prea mult timp „în afara lor”.
În relația terapeutică, pot în sfârșit să se lase văzute – fără frică. Pot să simtă „că simt” altceva, să spună ce vor, să se întrebe: „Dacă nu aș accepta asta, cine aș fi? Ce s-ar întâmpla?”.

Terapia devine spațiul sigur în care învață:

• să simtă din nou care sunt granițele lor – ce le doare, ce le înfurie, ce le inspiră;

• să-și asculte vocea interioară fără să o cenzureze;

• să înțeleagă cum s-a construit adaptarea lor și de ce a fost necesară;

• să-și dea voie să existe într-o relație fără să se piardă în ea;

• că au dreptul să spună nu (sau da), altor oameni, fără să simtă vinovăție;

• că au dreptul să-și exprime opinia, chiar dacă ceilalți nu sunt de acord;

• că au dreptul să fie tratate cu respect, considerație și atenție;

• că au dreptul să facă o prioritate din grija față de sine, asta neînsemnând egoism, ci normalitate.

Terapia este un dans nou, în care nu mai e nevoie să renunțe la ele însele ca să fie iubite. Încet, cu blândețe, încep să simtă că au dreptul la spațiu propriu, la un „nu”, sau la un „da” autentic, la a se alege prioritar, la a renunța atunci când e necesar, la a se răzgândi, a schimba direcția, a spune adevărul pentru ele însele, toate începând cu o conștientizare și acceptare a  sentimentelor autentice pe care le (re)descoperă.

Iar cu răbdare și consecvență, susținute terapeutic, schimbarea adevărată și sustenabilă, va apare treptat – pas cu pas.
Așadar, această poziționare nouă nu este despre egoism – este despre întoarcerea către sine și către o viață echilibrată.

Sunt Raluca Toader, psiholog clinician și psihoterapeut în formare psihanalitică psihodinamică.
Lucrez cu persoane care își doresc mai mult decât „să facă față” – își doresc să se cunoască în profunzime, să se vindece și să creeze relații care le onorează cu adevărat.
Dacă simți că a venit momentul să te alegi pe tine, te invit într-un spațiu sigur în care poți să te descoperi, fără mască și fără teamă.

🦋Lucrez în cabinet, în București, dar și online.
👉 Vezi detalii despre terapie aici: